//
you're reading...
ACTUALITATE

Nicolae Ceauşescu se năştea acum 100 de ani!

 

Pe 26 ianuarie a.c., s-au implinit 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu…Iata cateva idei si nuante gasite pe internet despre cel ce ne-a condus la o viata buna in urma cu aproape 30 de ani:

Cum astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui, vă propun în cele ce urmează să revenim, fără multe adjective şi fără ură sau părtinire, asupra acestui personaj ‒ în câteva idei în care încerc să pun în context inclusiv unele dintre clişeele nevalidate istoric care încă mai dăinuie în discuţiile de azi pe tema Nicolae Ceauşescu. Evident, interpretarea îmi aparţine şi accept deschis eventualele argumente pro sau contra.

1) Cine va avea curiozitatea să viziteze casa părintească a lui N.C. din orăşelul Scorniceşti (Olt) va vedea o mare statuie kitsch chiar la intrarea în curte, dar va avea surpriza să vadă şi pământul care se arată pe o latură a curţii. E o suprafaţă măricică. Când am mers acolo pentru o filmare TVR, dl Emil Bărbulescu (nepotul după soră al fostului preşedinte) mi-a atras atenţia asupra acestui detaliu: familia părinţilor lui NC avea ceva pământ (pe care familia l-a primit înapoi, evident, după 1990), dar problema era că avea şi mulţi copii, iar ideea de a-l împărţi era coşmarul lui Andruţa Ceauşescu, capul familiei şi tatăl lui N.C. ‒ aşa cum era un coşmar, în România interbelică, pentru toţi ţăranii cu copii numeroşi şi pământ limitat. Aşadar, familia nu era bogată, dar nu era nici printre cele mai sărace din sat.

2) Toate datele de care dispunem confirmă că angajamentul comunist al tânărului N.C. a fost unul autentic. Ideea că ar fi fost arestat pentru furtul unor geamantane etc. este o caricaturizare a Istoriei ‒ sau, mai clar, este o idee falsă, pe care oamenii serioşi ar trebui să o elimine din bagajul lor istoric. Când a fost arestat, s-a întâmplat din cauza implicării lui reale în mişcarea comunistă. Lipsit de educaţie şi de mari perspective, tânărul ucenic N.C. era cu atât mai permeabil la un discurs manipulator precum minunile, egalitatea şi justiţia de clasă din ţara-far a comunismului, U.R.S.S. a lui Stalin.

3) A împuşcat N. Ceauşescu un om (sau mai mulţi) în procesul de colectivizare (început în anul 1949), proces la care sigur a luat parte? Ideea mai apare, din când în când, teoretic ar fi fost posibil, dar concret nu avem nici o mărturie directă care să vorbească despre aşa ceva. Comuniştii au făcut orori reale în colectivizarea forţată, evident că N.C. a fost implicat moral în crime (ca majoritatea comuniştilor din prima generaţie), dar dovada clară că el ar fi împuşcat cu mâna lui pe cineva nu există.

4) N.Ceauşescu cunoştea ceva fraze-tip de limbă rusă, insuficient pentru a purta o conversaţie cât de cât consistentă. La începutul anilor ʼ50, ca general-maior în armata RPR, ministru-adjunct şi şef al Direcţiei politice a Armatei, el a avut două stagii de câteva luni la academia militară din Moscova. De notat că N.C. era în acel moment deja căsătorit cu Elena C., drept care un deceniu mai târziu, în prima parte a anilor ʼ60 şi ulterior, el a fost printre cei care i-au privit cu suspiciune pe cei care se căsătoriseră cu tinere rusoaice cu prilejul studiilor ‒ aceştia fiind trecuţi, neoficial, pe linii politice secundare, ba unii chiar încurajaţi să divorţeze.

5) Ipoteza lansată în primii ani ʼ90 de către Ion Gheorghe Maurer, potrivit căreia N.C. ar fi fost ales ca succesor al lui Gh. Gheorghiu-Dej (în martie 1965) tocmai pentru că era mai tânăr şi mai prostuţ este pur şi simplu falsă! În realitate, N.C. a fost susţinut (inclusiv de către Maurer) în cadrul unui troc politic. N.C. a primit sprijinul unora tocmai pentru că şi el a promis un sprijin echivalent. În realitate, după moartea lui Dej, primii ani ai lui Ceauşescu sunt un fel de “conducere colectivă” (formulă dragă comuniştilor, mai ales după dispariţia câte unui dictator local), în care N. Ceauşescu (ca secretar general al PCR) figura alături de I.Gh. Maurer (prim-ministru) şi Chivu Stoica (preşedinte al Consiliului de Stat). Dintre aceştia trei, Chivu Stoica era cu certitudine cel mai modest mobilat intelectual (şi va fi primul înlăturat).

6) În iunie 1967, în contextul războiului israeliano-arab de şase zile din Orientul Mijlociu, ţările “socialiste” din Pactul de la Varşovia ‒ cu excepţia României ‒ au rupt relaţiile cu Israelul (la sugestia Moscovei), pe motivul că Israelul atacase (preventiv). Acest moment trebuie privit pe ambele feţe. Este adevărat că, în cadrul blocului comunist, Bucureştiul a cerut şi el retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate etc, dar a argumentat că păstrează relaţiile cu Israelul din cauza numărului mare de cetăţeni născuţi în România care trăiau acolo. Pe de altă parte, Moscova a tolerat această “dizidenţă”, pentru că rămânerea diplomaţilor români în Israel oferea şi un canal de comunicare între lagărul comunist şi acest stat. Oricum, baletul diplomatic între Israel şi lumea arabă (inclusiv organizaţii care la un moment dat erau considerate teroriste) reprezintă, practic până la sfârşit, unul dintre cele mai interesante capitole ale istoriei statului român condus de N. Ceauşescu.

7) Curajul lui Nicolae Ceauşescu din 21 august 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, a fost unul real. Nu a fost coregrafie pusă la cale cu sovieticii (cum se mai spune, fără argumente), ci a fost chiar temerea lui Ceauşescu ‒ întemeiată ‒ că el ar putea fi următoarea ţintă a Moscovei. Dar şi aici există o a doua faţă de filei: Ceauşescu nu a refuzat să participe la invazie, ci pur şi simplu nu a ştiut de ea ‒ Leonid Brejnev, neavând încredere în fidelitatea lui, nu-l anunţase.

8) Curajul lui Ceauşescu din august 1968 a avut şi o consecinţă dezastruoasă pentru ţară şi fatală, în cele din urmă, inclusiv pentru N.C.: în siajul acestei poziţionări şi pentru a transmite Moscovei ideea că N. Ceauşescu este susţinut atât de activul de partid cât şi de întreg poporul, în anii următori se va dezvolta un cult al personalităţii Conducătorului care va atinge, spre final, cote aberante. De unde iniţial era menit să arate că liderul are în spatele său tot poporul, în cele din urmă N.C. a ajuns să fie descris ca un semi-zeu dăruit poporului de către Istorie. Nu numai Ceauşescu este vinovat pentru că a permis aşa ceva, ci şi cei care (pentru avantaje personale) i-au susurat la ureche sau i-au pus în faţa ochilor acest cult prostesc şi nedemn de un stat serios.

10) În ceea ce o priveşte pe Elena Ceauşescu: simpla ei existenţă este, în mod eronat, folosită ca explicaţie pentru derapajele soţului. În opinia mea, accentul trebuie pus exact invers: nu Elena C. este de vină pentru restalinizarea regimului lui N. Ceauşescu, ci chiar Conducătorul este responsabil pentru că a făcut din soţia sa, practic, al doilea om în stat. Elena C. folosită drept ţap ispăşitor (aşa cum se mai întâmplă, azi) vorbeşte mai puţin despre ea şi mai mult despre o oarecare concepţie de tip rural a multora dintre noi, potrivit căreia femeia este întotdeauna de vină dacă bărbatul calcă strâmb (în acest caz, politic vorbind). Nu Elena C. l-a creat pe N. Ceauşescu, ci exact invers.

11) Din multe puncte de vedere, N. Ceauşescu a fost creaţia epocii sale geopolitice ‒ începând de la simplul fapt că, fără sovietizarea Europei de Est în 1945, un agitator comunist cum el era, în mod real, nu ar fi ajuns niciodată la conducerea statului două decenii mai târziu. Un detaliu important în colapsul economic al României comunizate îl oferă anii ʼ70. Cele două crize ale petrolului din 1973 şi 1979, revoluţia islamică din Iran (1979) şi războiul de un deceniu dintre Iran şi Irak (1980-1988) au fost evenimente pe care N. Ceauşescu nu le putea anticipa sau controla. Rezultatul este că întreaga industrie petrochimică a României “socialiste” (care lua înainte petrol mult şi la preţ scăzut din Orientul Mijlociu) nu şi-a mai putut amortiza costurile ‒ pentru că ea fusese gândită pe când petrolul era ieftin, iar într-un singur deceniu preţul lui a crescut de câteva ori şi, în plus, unii dintre furnizori au devenit instabili. Criza petrolului a avantajat Uniunea Sovietică (de la care N. Ceauşescu nu avea o mare plăcere să cumpere, câte vreme avusese surse alternative), dar ne-a afectat puternic pe noi. Întunericul şi frigul din apartamentele României din anii ʼ80, cozile la benzină ş.cl. au legătură, iată, şi cu… victoria ayatollahului Khomeini din Iran.

12) Un capitol de istorie care prevăd că se va scrie mai devreme sau mai târziu este povestea programului nuclear (civil) al României. Planurile centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă, uzinei de apă grea de la Turnu-Severin etc. au directă legătură cu ce aminteam la punctul precedent şi este sugestiv că tehnologia nu a fost cea sovietică, ci una occidentală (canadiană). De fapt, Ceauşescu s-a aflat, încă odată, între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, U.R.S.S. admitea doar la limită ca ţările din sfera sa să aibă proiecte nucleare; în definitiv, Moscova ar fi preferat ca toţi sateliţii ei să cumpere (sau să ia contra produse) petrol şi gaze sovietice, iar dacă aceşti sateliţi chiar aveau nevoie de o centrală nucleară, atunci era de la sine înţeles că ea urma să fie construită de sovietici (vezi cazul Bulgariei vecine); N.C. n-a respectat acest protocol. Pe de altă parte, în ultimii ani ʼ80 a apărut chiar şi în Occident ipoteza că N. Ceauşescu ar putea duce mai departe programul său nuclear (adică până într-acolo încât să nu fie numai civil). Din ce cunoaştem azi, nu există date referitoare la intenţia lui N.C. de a dezvolta un proiect nuclear militar.

13) Plata totală a datoriei externe a ţării (anunţată în aprilie 1989) a plecat din convingerea lui N. Ceauşescu (proprie lumii rurale din care provenea) că orice datorie te face mai puţin stăpân la tine acasă (ceea ce, desigur, nu e cu totul fals). Concret, N.C. a fost speriat de ceea ce se întâmpla în anii ʼ80 în Polonia ‒ iar interpretarea sa asupra crizei comunismului polonez a fost aceea că o bună parte din problemele de acolo decurgeau din uriaşa datorie externă pe care o strânseseră polonezii (aprox. de trei ori mai mare decât o avea România în acei ani).

14) Ipoteza potrivit căreia N. Ceauşescu – odată plătite datoriile – ar fi intenţionat în 1989 crearea (sau asocierea la crearea) unei presupuse bănci pentru lumea a treia etc. poate fi cuceritoare pentru cei care cred în ea, dar în plan real ea este falsă. Nici o dată disponibilă azi nu conduce la această idee. În plus, simpla logică spune că nu e de ajuns să ai bani pentru a înfiinţa o bancă la nivel mondial ‒ iar România, în acel moment, chiar dacă teoretic nu mai avea datorii, era departe de a avea banii pentru un asemenea proiect. Desigur, România lui Ceauşescu ar fi putut împrumuta (aşa cum o şi făcuse, constant) ţări din lumea a treia, iar aceste împrumuturi au sporit oarecum legenda ţării noastre, pe termen scurt, în unele zone; dar, analizate la rece, aceste împrumuturi sunt departe de a fi adus vreun beneficiu financiar, pe termen mediu şi lung, României.

15) Ipoteza că N. Ceauşescu îşi pregătea soţia sau pe fiul Nicu pentru a-i succede la conducerea partidului şi statului este, iarăşi, de largă circulaţie încă şi azi, dar nu există nici o dată concretă pentru a o susţine sau dovedi ‒ se bazează numai pe numirea lui Nicu drept secretar de partid la Sibiu. E drept că intenţiile lui N.C. nu se găsesc în arhive, majoritatea deciziilor fiind luate în cerc foarte restrâns şi nicidecum în adunări de partid cu stenografi. Totuşi, dincolo de temerea multor români sau occidentali că Ceauşescu ar fi pregătit un comunism dinastic, această presupunere nu are, după ce dispunem în prezent, o bază verificabilă. Mai mult: cunoscând cât de cât istoria comunismului românesc, personal mai curând cred că ‒ fie şi într-o realitate alternativă, în care Zidul Berlinului nu ar fi căzut etc. ‒, la o presupusă moarte naturală a lui N. Ceauşescu s-ar fi pornit la vârful partidului o nouă şi ascunsă luptă pentru putere (aceasta era cultura politică reală a PCR), iar cea mai probabilă succesoare a lui N.C. ar fi fost o “conducere colectivă”, care ulterior ar fi scos la iveală un cu totul alt lider decât un membru al familiei defunctului.

La final, cred că trecerea anilor de la momentul pseudo-revolutii din 1989 ne va apropia  de o analiză  a deceniilor lui Nicolae Ceauşescu…Amin!

Florin Deaconu

Advertisements

Discussion

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Recent Posts

January 2018
M T W T F S S
« Dec   Feb »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
Advertisements
%d bloggers like this: